April 26, 2026
Există filme care se văd și filme care te văd pe tine. Nebunul, scurtmetrajul regizat și scris de Igor Cobileanski, prezentat la TIFF 2025 și adus în atenția publicului la Festivalul de Psihanaliză și Film de la Iași, face parte din a doua categorie. Este un film care pune oglinda în fața spectatorului și îi șoptește întrebarea incomodă: cine este, de fapt, nebunul aici?
Acțiunea se petrece în România anului 1992, o Românie proaspăt ieșită din comunism, într-un moment de tranziție în care instituțiile își redefinesc granițele: spitalul se întoarce bisericii, pacienții sunt mutați, iar Sava, personajul central interpretat de Bogdan Farcaș, „evadează” rămânând în mănăstire. Rămânerea aceasta, aparent absurdă și uitată, este cheia întregii construcții simbolice. Un om care nu mai este obligat de conjunctură rămâne de bunăvoie în spațiul în care ceilalți îl consideră bolnav. De ce? Răspunsul, privit prin lentila lui C. G. Jung, deschide straturi după straturi.
În tradiția jungiană, Nebunul nu este cel care a pierdut mintea, ci cel care a pierdut Persona, masca socială construită pentru a fi acceptat. Jung descrie Persona ca pe un compromis între individ și societate, un înveliș funcțional, dar care, dacă se identifică prea mult cu Eul, devine o închisoare. Sava nu mai are acest înveliș. El trăiește direct din Sine, din acel centru arhetipal pe care Jung îl numește Selbst, fără filtrele de protecție pe care ceilalți le poartă ca uniforme.
De aceea Sava vede. Vede răutatea atunci când călugării îl biciuiesc pe unul dintre ai lor. Vede nedreptatea când cel mai slab dintre „frați” cară singur materialele de construcție din mașină, în timp ce ceilalți privesc. Și, mai mult, acționează: se duce și îl ajută. Gestul acesta, mic și aparent neînsemnat, este unul dintre momentele cele mai luminoase ale filmului, pentru că descoperă paradoxul central: bunătatea autentică nu vine din cel care respectă regula, ci din cel care a ieșit din ea. Persona călugărilor, rasa, canonul, ritualul , le permite să privească nedreptatea fără să reacționeze. Sava, care nu are mască, reacționează instinctiv, pentru că simte.
Visul lui Sava, să construiască un OZN, o navă spațială proprie, pare la prima vedere simptomul clasic al grandomaniei patologice. Dar citit jungian, este altceva: este imaginea arhetipală a individuării. OZN-ul, ca obiect circular, rotund, aparținând cerului, este o mandală în mișcare, simbolul prin excelență al Sinelui la Jung. Sava nu vrea să scape de pământ, ci vrea să-și construiască vehiculul propriu de transcendere. Și pentru asta are nevoie de exact ceea ce societatea îi refuză: retragere, concentrare, introversie, căutare obsesivă de informații. Tocmai comportamentele care îl fac „nebun” în ochii lumii sunt comportamentele necesare procesului de individuare. Societatea patologizează exact ceea ce ar trebui să protejeze.
Jung a scris că cel mai mare pericol al unei societăți nu este Umbra individuală ,răul fiecăruia dintre noi, pe care îl putem recunoaște și integra, ci Umbra colectivă, refulată în instituții. În Nebunul, această Umbră are trei fețe: poliția, medicul și biserica.
Poliția și sistemul medical funcționează în film ca mașinării de etichetare. Fără judecată reală, fără contact uman, ei aplică un șablon: „periculos”. Este mecanismul pe care Jung îl numea proiecție: tot ce nu putem suporta în noi înșine proiectăm asupra celuilalt și apoi îl pedepsim acolo, în afară, cu sentimentul liniștitor că răul este undeva, nu aici. Sava devine purtătorul simbolic al a tot ce sistemul nu vrea să vadă la el însuși: haosul, imprevizibilul, dorința nemediată. A-l închide înseamnă a închide această parte din sine.
Biserica, la rândul ei, este prezentată cu o fină ambivalență și aici filmul atinge o subtilitate remarcabilă. Călugării slujesc, se roagă, se căiesc. Dar asta nu înseamnă că în interiorul lor nu trăiesc invidia, frica, dependența, dorința de a fi altcineva. Persona monastică, rasa, tăcerea, ascultarea, acoperă, nu transformă. Și aici apare momentul genial al filmului: fiecare călugăr, pe rând, ajunge la Sava. Nu pentru a-l vindeca, ci pentru un moment de libertate, de a fi ei înșiși. Sava devine, fără să știe, un fel de spovedanie ne-ierarhică. Un spațiu în care Persona poate cădea pentru o clipă, pentru că în fața „nebunului” nimeni nu mai trebuie să joace rolul de „normal”. Paradoxal, Sava este singurul terapeut autentic din film, tocmai pentru că nu are nicio diplomă, nicio rasă, nicio uniformă, ci oferă spațiu de nejudecată.
Starețul este, în economia simbolică a filmului, poate cel mai jungian personaj dintre toți. El nu judecă. Nu alege între bine și rău. Nu îl împinge pe Sava nici spre spital, nici spre exorcizare. Cuprinde. Privește.
Jung ar fi recunoscut aici arhetipul Bătrânului Înțelept -senex -, dar într-o formă mai rară și mai prețioasă: starețul este aproape un simbol al coincidentia oppositorum, coincidența contrariilor, acel punct de unire unde binele și răul, lumina și umbra, nu se anulează, ci se conțin reciproc.
Jung considera această integrare punctul final al individuării: nu triumful binelui asupra răului, ci capacitatea de a conține ambele fără să te destrami. Starețul nu este sfânt în sensul naiv al cuvântului. Este întreg. Și tocmai de aceea poate să-l primească pe Sava fără frică. Celălalt sistem ,poliția, medicul, călugării înșiși, are nevoie ca Sava să fie închis, pentru că prezența lui destabilizează Persona colectivă. Starețul nu are această nevoie, pentru că în el Umbra este deja cunoscută, privită, acceptată. De aceea nu îl mai amenință nimic din exterior.
Filmul lui Cobileanski ne lasă cu această întrebare și o face cu o eleganță care evită didacticismul. Este nebun cel care trăiește liber din firea lui omenească, chiar dacă nu se pliază tiparelor? Sau este nebun cel care trăiește în propria cușcă pentru a fi acceptat de societate și ajunge, din acest motiv, să-și facă rău sieși sau celor din jur?
Jung ar fi răspuns, probabil, că adevărata nebunie este scindarea ,ruperea dintre ceea ce suntem și ceea ce pretindem că suntem. Sava nu este scindat. Călugării, poliția, medicul sunt. Iar simptomul acestei scindări nu este haosul vizibil al Nebunului, ci violența tăcută a celor care își lovesc aproapele ca să-și păstreze Persona intactă.
Cobileanski construiește totul cu mijloace cinematografice remarcabile. Este o măiestrie cinematografică pe care o regăsim rar în scurtmetraj, un gen care, prin însăși scurtimea lui, te obligă la densitate simbolică.
“Servicii de Consiliere și Hipnoză dedicate gestionării anxietății, stărilor depresive și atacurilor de panică prin abordări integrative.”
Nu lăsa anxietatea să decidă pentru tine. Fă primul pas spre vindecare chiar azi.”
© 2026 Claudia Lungu. Toate drepturile rezervate.